Cristina Ciucu: „Nu mi-am pierdut încrederea în justiție. Sunt sigură că ea va face dreptate.”
Unele dosare penale se închid după câteva luni, altele după ani de cercetări, audieri, documente și proceduri, însă există și situații în care timpul însuși ajunge să devină una dintre principalele întrebări ale unei cauze, iar pentru omul care a formulat o sesizare și așteaptă un răspuns, fiecare lună care trece fără o concluzie transformă răbdarea într-o formă de rezistență. Pentru Cristina Ciucu, dosarul în care are calitatea de parte vătămată și în care fostul senator Haralambie Vochițoiu este cercetat a ajuns să însemne aproape cinci ani de așteptare, reluări ale cercetării, declarații, memorii, audiențe și solicitări prin care spune că a încercat să afle de ce un dosar început cu atât timp în urmă nu a ajuns încă la un deznodământ.
Cristina Ciucu susține că, în această perioadă, dosarul ar fi fost redeschis de trei ori și că între anumite acte procedurale ar fi existat intervale de cinci sau șase luni, iar într-o perioadă chiar aproximativ opt luni fără ca ea să cunoască existența unui act de cercetare, motiv pentru care a ales să solicite explicații și să apeleze la mijloacele legale pe care le avea la dispoziție. Existența unei reluări a urmăririi penale a fost confirmată public în 2024, când Judecătoria Petroșani a dispus continuarea urmăririi într-o cauză care o viza pe Cristina Ciucu, după contestarea unei soluții de clasare, ceea ce arată că parcursul dosarului a trecut deja printr-un moment în care soluția de închidere a cauzei a fost supusă controlului judiciar.
Pentru partea vătămată, însă, problema nu este doar existența unor acte procedurale sau faptul că o soluție poate fi contestată și ulterior desființată, ci durata întregului parcurs, deoarece aproape cinci ani reprezintă o perioadă suficient de lungă pentru ca întrebarea privind celeritatea să devină legitimă, mai ales atunci când persoana care a sesizat organele judiciare spune că nu cere un anumit verdict, ci doar ca toate împrejurările reclamate să fie cercetate și ca dosarul să primească, într-un termen rezonabil, o soluție fundamentată pe probe.
În tot acest timp, Cristina Ciucu afirmă că a solicitat audiențe la conducerea parchetului și la procurorul care instrumentează cauza, iar avocații săi, Societatea de Avocatură Crâznic și Asociații, au transmis memorii către structurile competente ale Ministerului Public, inclusiv către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în încercarea de a obține clarificări cu privire la stadiul cercetărilor și la motivele pentru care procedura se prelungește, iar ulterior aceasta spune că a formulat și o sesizare la Inspecția Judiciară, solicitând verificarea aspectelor pe care le consideră problematice în modul în care cauza a fost instrumentată.
O asemenea sesizare nu reprezintă, prin ea însăși, constatarea unei abateri și nici nu poate fi transformată într-o concluzie despre activitatea procurorului înainte de finalizarea procedurii competente, însă ea face parte din cronologia dosarului și arată nivelul de nemulțumire la care a ajuns partea vătămată după anii de așteptare, iar întrebarea care rămâne în urma acestor demersuri este una pe care nu o poate soluționa presa: dacă durata anchetei este justificată de complexitatea cauzei și de actele care trebuiau efectuate sau dacă anumite etape ar fi putut fi realizate într-un interval mai scurt.
Un episod recent, invocat de Cristina Ciucu, se referă la perioada de după luna martie, când aceasta susține că dosarul a fost din nou redeschis, iar în luna august ar fi fost transmisă o solicitare către un minister, demers despre care partea vătămată spune că a apărut după repetatele solicitări formulate de avocații săi și că viza o instituție care, deși are atribuții într-un domeniu apropiat de obiectul cauzei, nu ar avea o legătură directă cu dosarul. Pentru a putea trage o concluzie, trebuie văzut însă actul procedural și motivul concret pentru care procurorul a considerat necesară solicitarea respectivă, deoarece numai documentele dosarului pot arăta ce probă se urmărea și ce legătură avea aceasta cu faptele cercetate.

În centrul relatării Cristinei Ciucu se află și declarația lui Haralambie Vochițoiu, despre care aceasta susține că nu ar fi dat declarație aproximativ trei ani, invocând dreptul de a nu se autoincrimina, iar ulterior, atunci când a ales să dea declarație, ar fi formulat acuzații la adresa sa și a familiei sale, afirmație pe care partea vătămată o consideră relevantă pentru modul în care s-a desfășurat cercetarea, dar care trebuie privită în limitele unei declarații de parte și confruntată cu probele existente în dosar, deoarece exercitarea dreptului la tăcere sau la neautoincriminare nu poate fi tratată ca o dovadă de vinovăție.
Cristina Ciucu afirmă că declarația respectivă ar fi conținut inclusiv afirmații pe care le consideră jignitoare la adresa familiei și copiilor săi și susține că în același context au apărut discuții despre rolul lui Vochițoiu în anumite societăți și structuri, precum și despre legătura sa cu Asociația Centrul Regional pentru Ocuparea Forței de Muncă și Protecției Sociale, unde Adriana Kinsky este președintă și, potrivit documentelor invocate de partea vătămată, are calitatea de suspectă în aceeași cauză, statut procesual care nu echivalează cu vinovăția și care trebuie tratat în limitele prezumției de nevinovăție și ale drepturilor procesuale.

Pentru Cristina Ciucu, una dintre întrebările importante ale dosarului este dacă există o diferență între calitatea formală a unei persoane într-o societate sau asociație și rolul pe care aceasta l-ar fi avut efectiv în luarea deciziilor, motiv pentru care ea susține că Haralambie Vochițoiu trebuie să clarifice relația sa cu anumite structuri și societăți, însă această chestiune nu poate fi tranșată prin declarații publice, ci numai prin documente, înscrisuri, declarații și celelalte mijloace de probă administrate de organele judiciare.
Dosarul este instrumentat, potrivit Cristinei Ciucu, de procurorul Doina Dăscălescu, iar în această perioadă numele procurorului apare și în contextul concursului pentru ocuparea funcției de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroșani, unde figurează alături de Darius Roman între candidații înscriși pentru funcția de conducere, astfel că suprapunerea dintre parcursul profesional al procurorului și existența unui dosar aflat încă în lucru a devenit, inevitabil, un element pe care partea vătămată îl privește cu atenție.
Cristina Ciucu privește această situație cu o doză de ironie, afirmând: „Cred că doamna procuror este ocupată, am citit în presă că participă la concursul de șef de parchet. Poate reușește să nu ducă la prescripție acest dosar, totuși”, însă această declarație trebuie înțeleasă ca poziția personală a părții vătămate și nu ca o constatare juridică potrivit căreia dosarul s-ar afla în apropierea prescripției, întrucât o asemenea concluzie ar necesita analiza exactă a încadrării juridice, a datelor faptelor și a tuturor actelor care influențează calculul termenelor.
În tot acest conflict, Cristina Ciucu insistă asupra unei idei care, spune ea, i-a determinat toate demersurile: „Justiția se face cu probe și celeritate”, iar pentru ea această afirmație nu înseamnă că dorește un anumit rezultat sau că cere ca persoana cercetată să fie condamnată, ci că vrea ca cercetarea să fie finalizată, iar soluția să fie stabilită pe baza probelor și cu respectarea drepturilor tuturor celor implicați.
De altfel, după aproape cinci ani, Cristina Ciucu spune că nu și-a pierdut încrederea în sistemul judiciar, ci că este convinsă că, la final, justiția va face dreptate, ceea ce reprezintă o poziție diferită de aceea a unei persoane care încearcă să obțină un verdict în spațiul public, deoarece ea afirmă că nu vrea ca presa sau rețelele sociale să stabilească vinovății, ci ca instituțiile competente să ducă procedura până la capăt.
În paralel, Haralambie Vochițoiu este implicat și într-un alt dosar penal, distinct de cauza în care Cristina Ciucu are calitatea de parte vătămată, dosar referitor la proiecte finanțate din fonduri europene, în care acesta a fost trimis în judecată alături de Euro Jobs și alte trei persoane, cauza aflându-se în apel la Curtea de Apel Alba Iulia, iar în primă instanță fiind pronunțate soluții de achitare care au fost supuse căii de atac, astfel încât situația juridică trebuie privită prin prisma faptului că soluția definitivă aparține instanței de apel.
În aceeași cauză au fost discutate și aspecte referitoare la prejudiciu și latura civilă, însă acestea nu trebuie confundate cu stabilirea răspunderii penale, deoarece existența unei pretenții civile sau a unui prejudiciu invocat nu înseamnă automat existența unei vinovății penale, după cum o achitare pronunțată în primă instanță nu trebuie prezentată drept soluție definitivă atunci când cauza se află în apel.
Astfel, în jurul numelui lui Haralambie Vochițoiu există două parcursuri judiciare distincte, iar fiecare trebuie tratat separat, cu propriile acte, propriile probe și propriile soluții, fără ca acuzațiile dintr-un dosar să fie transferate automat în celălalt și fără ca statutul procesual al unei persoane să fie transformat într-un verdict.
În cazul Cristinei Ciucu, însă, firul roșu rămâne timpul, deoarece aproape cinci ani de cercetare înseamnă o perioadă în care o persoană poate ajunge să simtă că dosarul nu mai este doar o procedură juridică, ci o parte din propria viață, iar fiecare solicitare, fiecare memorandum și fiecare audiență devin încercări de a aduce cauza mai aproape de un răspuns.
Poate tocmai de aceea mesajul acesteia este mai puțin despre conflictul dintre două persoane și mai mult despre încrederea pe care spune că încă o are într-un mecanism care, chiar dacă este lent, trebuie să funcționeze, pentru că ea nu susține că trebuie să primească dreptate prin presiune publică, ci că trebuie să primească un răspuns prin procedura legală.
„Nu mi-am pierdut încrederea în justiție. Sunt sigură că ea va face dreptate”, spune Cristina Ciucu, iar în această afirmație se află poate și explicația pentru faptul că, după aproape cinci ani, continuă să ceară răspunsuri, să își susțină drepturile prin avocați și să urmărească fiecare etapă a dosarului.
Pentru că, în final, un dosar penal nu trebuie câștigat în presă și nici pierdut pe rețelele sociale, iar vinovăția sau nevinovăția nu pot fi stabilite prin intensitatea unei dispute publice, ci prin probe și printr-o soluție a autorității competente.
CIUCU vs. VOCHITOIU rămâne, astfel, nu un verdict și nu o condamnare anticipată, ci cronica unei așteptări de aproape cinci ani, în care o parte vătămată spune că a trecut prin redeschideri, perioade lungi de așteptare, memorii, audiențe și sesizări, dar care, în ciuda tuturor acestor lucruri, afirmă că nu și-a pierdut încrederea în justiție. Iar întrebarea nu este dacă presa poate face dreptate, pentru că răspunsul este evident: nu. Întrebarea este dacă, după aproape cinci ani, dosarul va ajunge la acel punct în care probele vor fi închise într-o concluzie juridică, iar toate întrebările vor primi un răspuns.
Nu și-a pierdut încrederea în justiție și aașteaptă ca justiția să îi confirme că a avut dreptate să creadă în ea.
CIUCU vs. VOCHITOIU — un dosar care încă nu și-a spus ultimul cuvânt.
