Mi-ar plăcea să înțeleg, măcar puțin, apetența unor semeni de-ai noștri pentru distrugere. Poate că, dacă am înțelege ce mecanism se declanșează în mintea celui care smulge pietre din pavaj, rupe o clanță de la o toaletă publică sau lovește cu piciorul în orice obiect îi iese în cale, am putea găsi și o cale de a opri acest fenomen.
Deja nu mai vorbim despre un accident, despre o întâmplare sau despre un lucru care „s-a stricat”. Vorbim despre obiecte distruse intenționat și mai ales despre lucruri făcute pentru oameni și care ajung să fie stricate tot de oameni.
Parcul Cetății este, din nou, un trist exemplu. Pentru a doua oară într-o singură săptămână, se schimbă clanțele de la toalete. Nu pentru că s-au uzat, nu pentru că s-au defectat. Cineva s-a gândit că este o mare distracție să le rupă.
Cum tot o mare distracție pare să fie și să scoți, pur și simplu, dalele din pavaj.
O “distracție” de neînțeles care, pentru cei care trebuie să repare, înseamnă timp, bani, muncă și, mai ales, sentimentul apăsător că faci din nou și din nou același lucru.
Auzim parcă tot mai des aceeași explicație: “Sunt copii” sau „Sunt adolescenți, sunt mai rebeli”. Dar nu, nu este o scuză. Copilăria și adolescența nu sunt sinonime cu lipsa oricăror limite, iar teribilismul nu transformă vandalismul într-o faptă acceptabilă. Distrugerea rămâne distrugere, indiferent de vârsta celui care o comite.
Educația începe de timpuriu, în familie. Respectul pentru ceilalți, pentru spațiul comun, pentru munca altuia se învață de mici. La fel cum înveți să citești, să scrii sau să faci matematică, înveți și că nu este în regulă să distrugi. Și poate că aici este, de fapt, problema.
Pradă teribilismului au căzut, de-a lungul timpului, locuri de joacă, obiecte de mobilier stradal, cișmele, băile Ștrandului Municipal, dar și elemente din Cetatea Devei. În general, cam tot ceea ce poate fi rupt, smuls, lovit sau deteriorat a devenit, pentru unii, o țintă.
Primăria Municipiului Deva nu poate ține pasul cu ritmul în care sunt distruse lucrurile de pe domeniul public, în ciuda eforturilor și a banilor investiți pentru întreținerea și refacerea lor.
Și, până la urmă, este frustrant. Pentru că în loc să poți face lucruri noi, să îmbunătățești spațiile existente, să aduci alte dotări sau să investești în proiecte pentru comunitate, ajungi să repari, iar și iar, ceea ce alți concetățeni distrug.
S-au făcut apeluri publice. S-au luat măsuri. Actele de vandalism continuă. Unii spun că trebuie mai multe camere de supraveghere. Alții cer mai multe echipaje de poliție. Sigur că supravegherea și intervenția sunt necesare atunci când cineva distruge bunul public. Dar nu putem transforma un oraș într-un spațiu în care fiecare colț de stradă este monitorizat și în care ar trebui să existe câte un polițist local la fiecare obiect care ar putea deveni ținta unui act de vandalism.
Nu aceasta poate fi soluția pe termen lung.
Pentru că, înainte de camere video și de polițiști, ar trebui să existe ceva mult mai simplu: conștiința că ceea ce distrugi este al tuturor.
Toaleta din parc este a tuturor. Pavajul este al tuturor. Cișmeaua este a tuturor. Locul de joacă este al tuturor. Mobilierul stradal este al tuturor. Și, până la urmă, banii pentru repararea lor sunt tot ai tuturor.
Poate că ar trebui să ne întrebăm mai puțin câte camere mai trebuie instalate și mai mult unde am pierdut ceva esențial pe drum.
Unde și când a dispărut bunul nostru simț?
Unde și când a dispărut respectul pentru munca celuilalt? Și, mai ales, cum am ajuns să considerăm că un lucru făcut pentru noi toți poate deveni, pentru câteva minute de distracție, ținta unui gest de distrugere?
Un oraș nu este, până la urmă, doar asfalt, pavele, parcuri, toalete publice și mobilier stradal. Un oraș este și felul în care oamenii aleg să se poarte cu ceea ce le aparține tuturor.
Iar dacă vrem un oraș mai bun, poate că de aici ar trebui să începem!
Carmen COSMAN-PREDA