Patru stații de încărcare electrică, finanțate din bani europeni, zac aproape nefolosite, din ce spun localincii, într-o comună hunedoreană. Sătenii știu. Primarul tace. Și toată lumea își amintește declarațiile triumfătoare din 2024. Până la urmă oamenii zic ”Doamne ajută!” că nu s-a materializat și dorința primarului de a monta câte o astfel de stație de decor în fiecare sat din comună!
Există un tip aparte de risipă a banului public. E cea clasică, zgomotoasă, scandaloasă, urmărită de procurori. Și mai este una liniștită, așezată, aproape respectabilă. Cea în care cineva taie o panglică, rostește câteva cuvinte despre Europa verde și energia curată, după care infrastructura inaugurată cu surle și trâmbițe rămâne să ruginească în liniștea deplină a indiferenței.
Acesta pare să fie cazul celor patru stații de încărcare electrică instalate în comuna Sălașu de Sus și în satele aparținătoare. Finanțate prin Fondul de Mediu, lăudate în 2024 drept dovadă că și satul românesc ține pasul cu Europa, stațiile se dovedesc astăzi, în ochii localnicilor, nu mai mult decât niște obiecte de decor pe fonduri europene. Bani de care ar fi fost mare nevoie, dar care, ca și în cazul pistei de biciclete, s-au cheltuit total inutil din ce spun oamenii.
Sătenii, cei care trăiesc zi de zi în acele localități, nu cei care trec cu mașina spre Retezat, spun răspicat că singura stație cu o minimă activitate este cea din centrul de comună. Și asta nu datorită vreunei schimbări de mentalitate în rândul comunității, ci pentru că microbuzul școlar electric, primit de la Consiliul Județean, are nevoie să se încarce undeva. Iar șoferul acelui microbuz este chiar primarul, din lipsă de personal atestat. Dincolo de această excepție, la care se adaugă, probabil, mașina primăriei, stațiile rămân inactive.
Să ne amintim că în 2022, când AFM a lansat apelul de proiecte pentru stații de încărcare, județul Hunedoara se clasa pe locul trei în țară, cu 33 de solicitări, paradoxal pentru un județ cu salarii printre cele mai mici, populație în scădere și o comunitate mai degrabă tributară tradiționalismului. Entuziasmul administrativ, se vede, nu a lipsit. Ceea ce a lipsit a fost evaluarea realistă a nevoii reale și, mai ales, a capacității comunității de a absorbi o astfel de investiție.
Primarul Ioan Vlad declarase în 2024, cu convingere: „Oamenii sunt încântați când văd stațiile, iar turiștii surprinși că și la țară pot găsi astfel de stații de încărcare“. Poate. Dar surpriza și încântarea nu se convertesc în utilizare reală atunci când cei mai mulți localnici nu dețin autoturisme electrice și nici nu sunt pe punctul de a le achiziționa. Iar turiștii care ar putea folosi stațiile sunt, deocamdată, prea puțini pentru a justifica patru instalații simultan active.
Problema nu este că s-au instalat stații de încărcare. Problema este că s-au instalat patru stații, deodată, în patru localități rurale, fără o analiză serioasă a cererii, fără un plan de utilizare, fără o strategie de promovare reală în rândul comunității. O singură stație, bine amplasată și funcțională, ar fi fost mai valoroasă decât patru simboluri ale modernității agățate pe postamente de beton.
Tranziția spre mobilitatea electrică este necesară și inevitabilă. Dar ea nu se face cu inaugurări fotografiate pentru Facebook și declarații preluate de presă, ci cu o înțelegere lucidă a realităților locale. Banii din Fondul de Mediu nu sunt ai primarului. Sunt ai contribuabililor. Și ei merită mai mult decât o stație de încărcare care se trezește la viață doar când microbuzul școlar are bateria descărcată.
Carmen COSMAN – PREDA