Trăim într-o țară unde, dacă asculți discursurile publice, ai zice că suntem o națiune de Socrate și Cato cel Tânăr. Toți vorbesc despre principii, legalitate, morală, despre cum „trebuie respectate regulile”. Dar când te uiți la fapte, te trezești că regulile sunt ca ștergarul la țară: bune doar de pus pe masă când vin musafiri, dar în rest le ții în cui și folosești mâneca.
Așa e și cu fostul primar. Omul îți vorbește cu patos despre lege, de parcă ar fi Biblia lui personală. Numai că… legea, pentru el, seamănă cu plastilina: o frământă, o modelează și o îndoapă exact cum îi convine.
Caz concret: la spital se desfășura un concurs serios, cu oameni pregătiți, printre care un director interimar cu peste cinci ani de experiență. Dar ce să vezi? Concursul s-a anulat și fostul primar a aterizat interimar, de parcă sănătatea publică e moșia lui personală. Omul n-a lucrat nici măcar o zi într-un spital, dar s-a instalat la biroul de director. Și nu ca să facă bine, ci ca să continue același joc politic de culise.

În plan personal, tabloul e și mai pitoresc. Se ceartă cu vecinii de parcă gardul despărțitor e front de război. L-a provocat pe unul până acesta, sătul, a reacționat violent. Un gest, desigur, total nepermis… Dar provocarea nu a fost mai puțin reală. Pare că omul nu poate intra într-o încăpere fără să lase în urmă fum, scântei și miros aprig de pucioasă.
Și totuși, în fața publicului, se arată drept omul principiilor. Apostolul legalității. Stâlpul moralității. Doar că, dacă dai un pic la o parte spoiala, descoperi un portret mult mai exact: un Don Quijote al conflictului, care vede inamici peste tot și-și justifică războaiele prin „lege”.
Într-un spital ar trebui să pui oameni care vindecă, nu oameni care provoacă boli instituționale. Dar iată-l pe fostul primar, proaspăt uns director interimar, cu zero experiență în sănătate și cu o biografie plină de dispute.
Om al principiilor? Da, dar al principiilor personale, pe care le schimbă de câte ori îi bate vântul interesului. Om al legalității? Da, dar al unei legalități de carton, bună doar de poză în fața camerei.
De fapt, singura consecvență pe care o are acest personaj e arta conflictului. Se ceartă cu vecinii, cu colegii, cu personalul, cu toată lumea. Și, dacă l-ai lăsa singur într-o cameră, ar reuși probabil să se certe și cu propria umbră sau cu eul său interior.
Când un primar e prins că-și ridică gardul, garajul sau foișorul fără autorizație, e cam ca și cum popa ar fi prins la birt, bătând zaruri cu Scaraoțchi. Adică, tot ce predică de la amvonul paginii sale de social media se pulverizează instantaneu.
Cum să mai creadă cetățeanul că „legea e pentru toți”, când vede că șeful comunității e primul care face ghidușii? Cum să mai creadă omul de rând că „nu merge fără acte”, când fix cel care semnează autorizațiile sare peste ele ca la jocul „Șotron”?

De fapt, în clipa aia primarul intră într-un soi de „club select”: acela al șmecherilor prinși cu mâța-n sac. Și, culmea ironiei, nu-l prinde DNA-ul, nu-l prinde Curtea de Conturi, îl prinde alt primar, cel din localitatea în care locuiește, că și-a turnat betonul fără ștampilă.
Iar încrederea comunității? Se duce glonț. Căci, dacă la el acasă a făcut după ureche, ce garanție ai că, la Primărie, nu zidește și mai marele proiecte tot „după ureche”?
Pe scurt: primarul fără autorizație e ca dirijorul fără partitură – dă din mâini frumos, dar orchestra sună a balamuc.
Carmen COSMAN – PREDA
